Prima atracție interzisă – de la ficțiune la realitate

Este duminică dimineață, o zi de aprilie care ar fi trebuit să miroase a primăvară… și totuși, ninge. Ninge încet, peste liniștea din casă și peste gândurile mele. Îmi iau cafeaua aburindă și deschid laptopul. Simt nevoia să citesc ceva, dar nu știu exact ce caut și mă opresc la Editura Cassius Book, o editură descoperită de curând, deși este fondată încă din 2020. Dau scroll printre titluri, iar privirea mi se oprește la Confesiuni: Atracții Interzise, un roman curajos, sincer și plin de dorință.

Titlul romanului îmi face amintirile să zboare precum norii pe cerul vieții mele. Unii sunt mai mici, alții mai marii, unii sunt dispersați de trecerea timpului, alții încă mai conțin turbulențe de furtună. Îi las în urmă în căutarea unui petec de cer senin și ajung în condițiile prietenoase din adolescența.

Aici întâlnesc rapid anii de școală, prieteni dragi, colegi minunați, rudele iubitoare, dar, cel mai important, în prima bancă din mijloc a clasei de școală generală, mă întâlnesc pe mine și încă mai simt privirea admirativă a Lui.

Confesiune romantică

Sunt încă vii primii fiori de plăcere vinovată veniți din simple ocheade în timpul orelor. Sunt la fel de prezente în mine momentele de tensiune în care ne căutam din priviri în timpul recreaților. Suntem captivi în acea perioadă frumoasă din viața mea, în cel mai tainic colțișor din inima mea, în cel mai prăfuit sertar din mintea mea.

Încă simt plăcerea momentelor în care stăteam timizi pe o bancă, sau veseli în grupuri gălăgioase de colegi. Habar nu am ce ne spuneam, cum gesticulam, ce era în jur prin curtea școlii devenită neîncăpătoare pentru nevoia noastră de spațiu.

Știu însă cu precizie cum au fost emoțiile unice ale primei plimbări de mână prin parcul din apropiere, ale primei atingeri ușoare, ale primei îmbrățișări, ale primului sărut. Nu voi uita nici emoțiile vinovate pe care le-am simțit acasă când m-am auzit cu uimire spunându-le părinților că întârziasem deoarece fusesem acasă la o colegă ca să împrumut o carte.

Scrisori nescrise

Îmi amintesc cum retrăiam momentele noastre în camera mea de tânără nevinovată ce dăduse piept cu prima dragoste platonică. Trecut-au anii peste noi, dar nu suficient de mulți încât să atenueze din frumusețea primelor sentimente pentru primul prieten.

S-au scurs decenii din viață, în care am trăit plăceri și tensiuni firești, însă niciuna nu a egalat intensitatea cu care am experimentat primele sentimente de dragoste inocentă. Nu i-am mărturisit niciodată ceea ce simțeam. Poate din timiditate, poate pentru că eram într-un moment al vieții în care preferam să iubesc în tăcere, dar știu sigur că a fost real.

Revin întotdeauna cu bucurie în această perioadă adolescentină și îmi iau energie pozitivă ca să înfrunt norii întunecați de pe cerul vieții mele. Închid cu un suspin de plăcere acest capitol, un „interzis” nespus. Privind din nou coperta cărții aștept cu nerăbdare să o citesc în speranța că îmi va stârni valuri de pasiuni împărtășite sau neîmpărtășite din viața mea. A fost începutul unei redescoperiri de sine.

Dincolo de tot și toate, rămân un om care a vrut să iubească și să fie iubit. Aparent simplu, dar atât de greu de trăit pe deplin. Iubirea trăită în forma ei pură, neîngrădită, ”interzisă„ care nu are voie să existe, devine și mai intensă, mai vie, mai greu de uitat.

Confesiuni: Atracții Interzise – tentația nu e întotdeauna un păcat

Bogdan Dărădan, autorul romanului Confesiuni: Atracții Interzise ne propune o metaforă care îți rămâne în minte: ”Să privim viața ca pe un meci de biliard, unde timpul e tacul, iar karma lovește cu el în bile„. Asemenea unui meci de biliard unele ciocniri între oameni lasă culori pe sufletul nostru. Nu zgârieturi, nu răni… ci culori. Acele emoții, amintiri, regrete dulci și zâmbete triste.

Cred că îți trebuie mult curaj să scrii o carte despre iubire, intimitate și atracții interzise, despre tot ce nu se spune, dar se trăiește intens. Recunosc, încă nu am citit-o, însă coperta… ei bine, coperta vorbește deja. Buzele roșii, picioarele elegante, încălțate cu pantofi în culoarea pasiunii. Un indiciu clar că urmează o poveste care nu se teme să ne „ardă”.

Titlul stârnește curiozitate, atrage ca un magnet, este inspirat ales astfel încât să incite. Speri să conțină confesiunile lui Bogdan cu crâmpeie din viața personală, astfel încât să îți completeze tabloul despre el cu latura lui sensibilă.

Pe Bogdan Dărădan îl cunosc de ceva vreme, din blogosfera românească. Scrie constant din 2009 pe blogul său Presa în blugi — o voce autentică, dar mereu cu suflet. L-am descoperit și în postura de jurat la SuperBlog dar ca și concurent, câștigând trofeul în cadrul aceleași competiții. Este un om care cunoaște ambele fețe ale provocării.

Anul trecut am aflat că mai are o îndeletnicire cu ​​totul neașteptată: cea de actor. Da, da de actor! Am fost destul de surprinsă când l-am văzut într-un serial la care se uita mama. Nu este doar un om pasionat de cuvânt, se exprimă la fel de de natural și în fața camerei de filmat.

Curiozitatea m-a împins să-l descopăr mai bine și pe rețelele sociale. Așa am aflat că, pe lângă cele deja știute, este jurnalist și copywriter, un om pasionat de poezie și tot ce înseamnă scris. Și mai nou, și-a pus sufletul între copertele unei cărți — un debut literar curajos, incitant și tulburător: Confesiuni: Atracții Interzise.

Cartea va fi lansată în curând la Editura Cassius Books și deja știu că nu o să mă lase liniștită. Genul acela de roman care pare să te cheme să-i afli tainele. Și cum dădeam eu scroll pe site-ul editurii am aflat un detaliu foarte important: dacă romanul este comandat în perioada 31 martie – 30 aprilie, intri automat în tombolă și vei câștiga una dintre cele 10 invitații la evenimentul VIP de lansare! Un motiv în plus să-l avem în bibliotecă, nu?

Pasiuni nerostite și amintiri care nu se uită

Și poate că, fără să-mi dau seama, în timp ce voiam să descopăr romanul lui Bogdan m-a dus din nou cu gândul la povestea mea „interzisă”, care a lăsat în mine un amestec de zâmbet și regretul unei iubiri care…n-a îndrăznit niciodată să fie.

Eram mult prea lipsiți de experiență de viață ca să intuim cum se construiește o prietenie cu durata unei vieți între două persoane care se plăceau. Eram prea inocenți ca să știm cum se trece o relație de iubire prin toate etapele de evoluție.

Închid ochii și încă pot să îmi simt mâna în mâna lui, capul plecat pe umărul lui, căldura emanată de finețea pielii gâtului lui, romantismul sărutului depus pe fruntea mea în timp ce își trecea cealaltă mână, tandru, prin părul meu lung și mătăsos. Sunt norocoasă când pot retrăi astfel de momente în care coapsele noastre se atingeau făcând furtună în gânduri și în simțuri.

Finaluri care nu se încheie niciodată

Fără vreun avertisment, înaintarea în vârstă ne-a aruncat în licee diferite, în cercuri sociale care se doreau explorate. Pentru că nu am știut cum să ne ținem strâns de mână, viața ne-a luat în vârtejul ei amețitor și ne-a aruncat în lumi diferite. Iar noi nu am ripostat, nu am insistat, nu ne-am spus nici adio, nici la revedere, nici rămas bun. Încă mă mai face să mă întreb „Cum ar fi fost dacă …” acea problemă nerezolvată.

Nu am întrebat pe nimeni de el, dar fiecare prilej de întâlnire cu vreun fost coleg îmi aducea în minte întrebările nerostite care mi-ar fi adus vesti despre EL. Oare ce a devenit? Băiatul viselor mele ar mai putea fi bărbatul vieții mele la standardele din prezent? Zâmbesc pentru că știu că am ștacheta atât de ridicată încât majoritatea flăcăilor din adolescența mea ar trece triumfător doar pe sub ea.

Ca de obicei, mă bucură faptul că nu am trecut prin viață împreună, pentru că m-au zguduit destul de multe întâmplări și situații pe care nu cred că le-ar fi putut depășii neșifonat, la braț cu mine. Firavele noastre sentimente nu ar fi rezistat încercărilor sorții. De fapt, nu au rezistat nici măcar trecerii la liceu.

Închid într-un sertar ascuns din mintea mea acest capitol romanțios, cu o ultimă privire plină de nostalgie spre acele vremuri din adolescență în care parcă era mereu cer senin peste eterne primăveri târzii prezentate în cascade de flori cu arome și culori unice, abundență de vegetație însorită peste care pășeam cu voioșie și mintea zglobie, care mi-au desenat în suflet curcubeie cât să îmi ajungă pentru o viață.

Tu ai avea curajul să faci o confesiune? Ce-ai păstra doar pentru tine…și ce ai rosti cu voce tare?

Sursă foto: Editura Cassius Books, Bogdan Dărădan și Freepik, Editările s-au făcut în Canva

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025