Astăzi vă invit să o cunoașteți pe Larisa, o femeie puternică și sensibilă, care ne demonstrează prin povestea ei că dizabilitatea nu înseamnă neputință. Cu sinceritate și emoție, ne vorbește despre copilărie, despre barierele pe care le-a întâmpinat, dar și despre bucuriile simple care o fac să zâmbească în fiecare zi.
1. Ne poți povesti câteva lucruri despre tine și despre cum a fost copilăria ta?
Bine te-am regăsit! Sunt o persoană timidă, iar acest lucru se vede în modul în care comunic cu cei din jur. Timiditatea mea își are rădăcinile în copilărie și adolescență, perioade în care am avut parte de bullying din partea unora dintre cei cu care intram în contact.
Totul a început la doar 6 luni, când o zi aparent obișnuită s-a transformat în cea mai mare luptă pentru viață. Atunci am suferit o hemipareză stângă (ochi, mână și picior), iar medicii locali nu îmi dădeau nicio șansă. Părinții mei, împreună cu medicii din București, au făcut însă diferența. La trei ani am suferit o operație la ambii ochi, iar la 33 de ani am descoperit și cauza tuturor problemelor mele: un chist pe creier.
2. Ai întâmpinat bariere în accesul la educație?
Din fericire, am avut parte de învățătoare și profesori care s-au străduit să îmi ofere condiții cât mai bune pentru a învăța, atât în clasele primare, cât și la gimnaziu.
Am urmat trei ani la actualul Colegiu Tehnic „Ion Holban”, unde am absolvit profilul tricotaje. Din păcate, acest domeniu nu a devenit o meserie de viitor pentru mine.
3. Care sunt principalele probleme de accesibilitate pe care le întâlnești zi de zi?
Cele mai mari dificultăți țin de lipsa locurilor de muncă adaptate pentru persoanele cu dizabilități. Ca persoană cu deficiențe de vedere, mă confrunt și cu probleme legate de clădirile unde treptele nu sunt delimitate prin benzi antiaderente. De asemenea, bordurile înalte de la trecerile pentru pietoni sunt o provocare, la fel ca pentru persoanele care folosesc scaun rulant.
4. Cum te raportezi la felul în care te privesc oamenii necunoscuți?
În copilărie și adolescență, eram adesea batjocorită de cei de vârsta mea. Acum însă, am învățat să trec peste privirile răuvoitoare și peste vorbele urâte.
5. Ai exemple de locuri unde te-ai simțit binevenită și inclusă?
Cercul meu de prieteni este format în mare parte din persoane cu diferite dizabilități, alături de care găsesc mereu puncte comune. De asemenea, mă simt mereu binevenită în familie, care rămâne spațiul meu de siguranță și sprijin.
6. Ce rol are familia în viața ta și cât de mult contează sprijinul lor?
Pentru mine, familia este totul. Părinții au făcut tot posibilul ca eu să primesc o educație bună, să fiu un om integru și să gândesc mereu pozitiv, indiferent de obstacole. Pentru toate acestea, le port recunoștință și respect.
7. Ai prieteni sau o comunitate de persoane cu dizabilități cu care împărtășești experiențe?
Da. Fac parte din Grupul civic DizAbil.eu de peste doisprezece ani. Împreună am derulat campanii de informare și acțiuni pentru accesibilizarea clădirilor și a spațiului public. Unii membri mi-au devenit între timp prieteni foarte buni.
8. Cum arată o zi obișnuită pentru tine?
Ziua mea începe pe la ora 07:00, cu radioul pornit și cu o doză de bună dispoziție. După micul dejun, îmi place să urmăresc o emisiune pe teme diverse. După-amiaza o petrec editând videoclipuri pentru canalul de YouTube, scriind articole pentru blog sau lecturând. Alteori am treburi prin oraș.
9. Ce pasiuni, hobby-uri sau activități te fac să te simți împlinită?
Îmi plac călătoriile și fotografia, mai ales atunci când pot surprinde apusuri, Luna sau peisaje naturale. Bloggingul este o altă mare pasiune, iar în curând voi participa din nou la o competiție de blogging.
De asemenea, urmăresc cu interes ciclismul (cele trei mari tururi), îmi place muzica și lectura.
10. Ce lucruri mici îți aduc bucurie zilnică?
Cățelușa mea, Leya. De peste 12 ani este cel mai simpatic „cerșetor de atenție”, iar energia ei este contagioasă. A intrat în viața mea într-o perioadă grea și a devenit cel mai bun medicament.
11. Dacă ai putea schimba un singur lucru în societate pentru persoanele cu dizabilități, care ar fi acela?
Aș schimba modul în care suntem percepuți. Mi-aș dori ca oamenii să se concentreze pe abilitățile, pasiunile și calitățile noastre, nu pe dizabilități. Avem nevoie să fim ascultați, văzuți și respectați.
12. Ce mesaj ai transmite oamenilor care privesc dizabilitatea ca pe o limitare?
Le-aș spune să nu se oprească la aparențe și să aibă răbdare să descopere sufletul omului din fața lor. Ar fi un câștig pentru toată lumea și am putea lăsa în urmă privirile de sus și vorbele jignitoare.
Larisa este dovada vie că forța interioară și sprijinul celor dragi pot ajuta un om să depășească obstacolele și să-și croiască propriul drum. Povestea ei ne amintește că dincolo de dizabilități există oameni valoroși, cu pasiuni, cu visuri și cu dorința de a fi văzuți și respectați pentru ceea ce sunt.
Puteți prelua maxim 500 de caractere din acest articol, condiția este să precizați și inserați vizibil link-ul articolului.
Descoperă mai multe la Magia cuvintelor
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
