Într-o lume în care mulți privesc dizabilitatea ca pe o barieră, Andreea, o tânără de 20 de ani din Târgu-Jiu, a ales să o transforme în cea mai mare super-putere a ei. Studentă la psihologie, voluntar și scriitoare în devenire, Andreea trăiește fiecare zi cu credința că misiunea ei este să inspire și să schimbe mentalități. Povestea ei nu este doar despre provocări, ci despre puterea de a le depăși cu zâmbetul pe buze și cu sufletul plin de recunoștință.
1. Ne poți spune câteva lucruri despre tine și despre cum a fost copilăria ta?
Sigur! Sunt Andreea, am 20 de ani și sunt studentă la psihologie. În ciuda dizabilității, nu îmi doresc să fiu privită doar ca o tânără care visează, ci ca un om care schimbă mentalități, ajută și aduce ceva bun în lume. Vreau să las o amprentă în urma mea. Am considerat mereu că dizabilitatea mea este o misiune specială dată de Dumnezeu, iar eu o văd ca pe o super-putere.
Îmi place să ascult povești de viață și să privesc oamenii dincolo de aparențe. Deviza mea este: „Cad de zece ori și mă ridic de douăzeci, de fiecare dată mai puternică.”
Copilăria mea a fost frumoasă și liniștită, binecuvântată cu o familie minunată. Nu am fost privită niciodată ca un copil bolnav, dimpotrivă, de la părinți și profesori am avut mereu pretenții mari. Am fost implicată în proiecte școlare, am mers la Olimpiada Națională de Turism și Alimentație, am scris piese de teatru pentru liceu. Astăzi, pe lângă faptul că sunt studentă la psihologie, sunt și voluntar, încercând să reprezint persoanele cu dizabilități din orașul meu, Târgu-Jiu.
2. Cum ai ajuns să folosești fotoliul rulant?
Am fost diagnosticată cu tetrapareză spastică la patru ani, după ce medicii au descoperit că aveam oasele de la șold deplasate din naștere, în urma unui accident medical. Până la 16 ani am folosit o bicicletă cu trei roți specială pentru persoane cu dizabilități, iar apoi am trecut la scaunul rulant.
3. Care sunt principalele probleme de accesibilitate pe care le întâlnești zi de zi?
Cea mai mare problemă este lipsa rampelor sau faptul că există rampe imposibil de folosit. De multe ori nu am putut intra nici în bibliotecă, nici la biserică sau la farmacie. Oamenii trebuie să înțeleagă că accesibilitatea nu este un moft, ci o nevoie reală.
4. Cum te raportezi la felul în care te privesc oamenii necunoscuți?
La început mă deranjau privirile insistențe, dar mama mi-a explicat că nu o fac din răutate, ci din curiozitate. Acum îi înțeleg și sunt deschisă să vorbesc despre dizabilitatea mea. Nu mai am frustrări, ci mă consider norocoasă. Cred că Dumnezeu m-a ales să trăiesc așa pentru a deschide inimile altora.
5. Ai exemple de locuri unde te-ai simțit binevenită și inclusă?
Am avut parte de colegi și prieteni care m-au privit normal, ca pe o persoană capabilă să învețe și să evolueze. Nu m-am simțit niciodată marginalizată și asta mi-a dat multă încredere în mine.
6. Ce rol are familia în viața ta și cât de mult contează sprijinul lor?
Familia înseamnă totul. Fără sprijinul lor, visul meu de a studia psihologia ar fi rămas doar un vis. Au avut grijă să fiu privită normal și să nu simt dizabilitatea ca pe o povară.
7. Ai prieteni sau o comunitate de persoane cu dizabilități cu care împărtășești experiențe?
Da, sunt o fire sociabilă și am prieteni atât cu dizabilități, cât și fără. Tinerii cu dizabilități mă inspiră adesea să scriu poezii sau piese de teatru. Sunt recunoscătoare pentru toate legăturile frumoase pe care le am.
8. Cum arată o zi obișnuită pentru tine?
Zilele mele sunt destul de active. Scriu la cartea mea „Dincolo de dizabilitate”, citesc mult, particip la voluntariat și la întâlniri online. Merg la facultate, călătoresc și încerc să trăiesc ca orice tânăr tipic de vârsta mea.
9. Ce pasiuni, hobby-uri sau activități te fac să te simți împlinită?
Îmi place să scriu poezii și să realizez videoclipuri motivaționale. Mă relaxează lectura și muzica, ador să călătoresc și să petrec timp cu familia. Ori de câte ori pot, merg și la biserică pentru a mulțumi lui Dumnezeu.
10. Ce lucruri mici îți aduc bucurie zilnică?
Răsăritul, apusul, soarele, florile – toate mă umplu de pace. Îmi place să iau masa cu familia, să citesc pe iarbă și ador serile în care stăm împreună la povești și râdem.
11. Dacă ai putea schimba un singur lucru în societate pentru persoanele cu dizabilități, care ar fi acela?
Mi-aș dori ca oamenii să nu mai exagereze când se raportează la dizabilitate. Să existe mai multe locuri de socializare pentru persoane cu dizabilități și toți să fie incluși firesc, așa cum am fost și eu.
12. Ce mesaj ai transmite oamenilor care privesc dizabilitatea ca pe o limitare?
Dizabilitatea este super-puterea noastră. Ea ne face unici și ne învață să descoperim resurse nebănuite. În vocabularul nostru nu există „nu pot”, iar dizabilitatea ascunde de fapt cea mai mare abilitate.
Andreea ne arată prin exemplul ei că dizabilitatea nu definește limite, ci descoperă abilități nebănuite. Deviza ei – „Cad de 10 ori și mă ridic de 20” – devine un manifest al curajului și al perseverenței. Mesajul ei e clar: dizabilitatea este un alt mod de a trăi și de a iubi, iar fiecare dintre noi are puterea de a transforma obstacolele în aripi.
Puteți prelua maxim 500 de caractere din acest articol, condiția este să precizați și inserați vizibil link-ul articolului.
Descoperă mai multe la Magia cuvintelor
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
