După o pauză de la scris, odată cu încheierea competiției SuperBlog 2025, am revenit cu un articol dedicat acestei experiențe intense. O competiție care m-a trecut printr-un carusel de stări, dar la final mi-a oferit bucuria de a putea spune cu mândrie: sunt finalist și am încheiat pe locul 12.
Acest articol este unul atipic, dedicat competiției, pentru că, deși nu am ieșit cu multe premii – ci doar cu unul – am câștigat ceva mult mai valoros: o bogăție de informații, lecții și trăiri care m-au ajutat să cresc. De câteva ori am vrut să renunț. Știți și voi, atunci când simți nevoia să renunți. Mă bucur că nu am făcut-o, pentru că acum aș fi regretat.
Am scris mai sus că va fi un articol atipic, dar de fapt va fi un interviu atipic cu… gândurile mele. Gânduri care mi-au dat de furcă nu doar mie, ci și oricărui participant la SuperBlog.
De ce tot particip?
Mi-am pus această întrebare nu o dată, dar răspunsul e mereu același. Am vrut să învăț, să mă autodepășesc dacă nu dau de greu. Există o vorbă românească: până nu dai cu fundul de pământ, nu vei ști cât de greu e. Eu am dat cu capul de tastatură – la figurat, desigur, doar nu credeați că am făcut-o cu adevărat.
Ce m-a durut cel mai tare?
Nu notele. Nu clasamentul. Ci momentele în care mă uitam la probă, la deadline și la mine… și îmi spuneam cu o convingere suspect de mare: „Lasă, că am timp.” Spoiler alert: nu aveam. M-a durut când inspirația a decis să intre în concediu, iar tastatura părea că scoate sunete de protest.
M-a durut când am recitit articolul de cinci ori și tot nu știam dacă e genial sau doar… existent. Recunosc, m-a mai durut un pic orgoliul, când am realizat că SuperBlog nu e despre perfecțiune, ci despre perseverență. Dar, până la urmă, a fost o durere din aia bună. Mi-a oferit ocazia să mă antrenez.
Ce m-a dezamăgit?
Eu m-am dezamăgit pe mine. Abia ieri, după contestația la proba Pet Cochet, m-am dezmeticit. După atâtea sezoane de SuperBlog, să nu realizez că nu toți jurații preferă o intrare în poveste, apoi serviciul/produsul prezentat frumos, cu fundiță.
Uneori, povestea prinde la public, alteori nu prinde și la juriu. Când nu prinde la juriu, te lovește revelația… ușor târziu. Pentru această lecție, cred că îmi merit pedeapsa: o labă simbolică de la Pisu. Educativă. Fără gheare, sper.
Totuși, contestația mi-a adus și un mic bonus: o notă de 97, în loc de 96, și locul 12, în loc de 13. Nu schimbă lumea, dar mie mi-a schimbat starea. Uneori, asta contează mai mult.
Ce m-a ținut în competiție până la capăt?
Încăpățânarea. Dar din aia bună. Dorința de a demonstra, în primul rând mie, că pot duce lucrurile până la capăt chiar și atunci când oboseala se așază comod lângă mine. M-au ținut în competiție articolele scrise cu nod în gât, deadline-urile care nu așteaptă pe nimeni și sentimentul că, dincolo de note, fiecare probă mai adăuga ceva la mine.
M-a ținut și comunitatea. Chiar dacă fiecare scrie pentru sine, știi că nu ești singur. Mai sunt și alții care se luptă cu aceleași emoții, aceleași dubii, aceleași tastaturi nervoase.
Cine credeam că va câștiga?
Cu siguranță nu eu, deși mi-aș fi dorit. L-aș fi văzut pe Costică – moldoveanul nostru – care, de fiecare dată, a știut să ne aducă un zâmbet pe buze cu clipurile lui, fie în rol de vânzător, fie de client al dispozitivelor electronice de consum.
A avut naturalețea aceea care te prinde din prima, umorul bine dozat și talentul de a transforma un produs/serviciu într-o poveste care rămâne. Genul de concurent pe care îl urmărești cu plăcere și căruia nu-i porți pică dacă urcă pe podium.
Ce m-a ținut în competiție până la capăt?
Încăpățânarea. Dar din aceea bună, care nu te lasă să abandonezi atunci când oboseala îți șoptește că ar fi mai simplu să renunți. M-a ținut dorința de a demonstra, în primul rând mie, că pot merge mai departe chiar și atunci când nu iese perfect.
La final de competiție, unul dintre bloggeri, Francisc, a anunțat pe grupul de Facebook SuperBlog că și-a primit premiul. A făcut-o într-un mod haios.
Eu i-am răspuns într-o manieră care, credeam eu, va stârni zâmbete… dar mama SuperBlog, Claudia, s-a cam supărat. Deh, am dat cu bățul în baltă.
Să nu-i spuneți că am scris asta aici, da?
SuperBlog nu este doar despre clasamente și premii, ci despre drumul pe care îl parcurgi până la final și despre omul care rămâi după ce se trage linia.
Puteți prelua maxim 500 de caractere din acest articol, condiția este să precizați și inserați vizibil link-ul articolului.
Descoperă mai multe la Magia cuvintelor
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
