Mai tare decât soarta: Viorica Neacșu

Astăzi vin cu o poveste adevărată, povestea unei femei care a rămas țintuită la pat din cauza unei dizabilități care nu a împiedicat-o să trăiască. Numele ei este Viorica Neacșu, o femeie care a demonstrat că dizabilitatea face loc voinței de fier.

Am cunoscut-o pe Viorica acum 10 ani pe o rețea de socializare, apoi am vorbit o vreme pe vechiul Yahoo Messenger și așa am aflat despre povestea ei și a soțului ei, Anghel, o poveste cu adevărat incredibilă. Nu am mai vorbit cu ea de foarte mult timp. Chiar și așa mi-am făcut curaj să-i cer permisiunea pentru a-i publica povestea, o poveste care cu siguranță vă va surprinde. Prea multe nu vor fi dezvăluite. Vă las pe voi să o descoperiți Viorica în rândurile următoare.

„Dumnezeu dă încă de la naștere, fiecărui locuitor al acestui pământ, o cruce de purtat, mai uşoară sau mai grea, pentru a ne pune credinţa la încercare, pentru a vedea puterea noastră de rezistență și dacă merităm sau nu să ne numim copii lui.Crucea hărăzită de Dumnezeu pentru părinţii mei (pe care au purtat-o cu demnitate până la moarte) a fost una foarte grea şi aceeaşi cruce urma sau trebuia să o port şi eu.

Am uitat să spun că mă numesc Viorica Neacșu o femeie pe care, destinul nu m-a ferit. Părinții mei au provenit din familie de oameni modești, dar cinstiți și foarte harnici. Mama, Maria era cea mai mare dintre copii din familia ei, urmând în ordine încă două surori și un frate (care a murit din armată). Tata, Karoly era al șaptelea copil din cei zece al familiei sale. A crescut în condiţii foarte grele deoarece tatăl lor a murit când el avea 10 ani. Mama, nu a fost prea iubită de părinţi şi, deşi învăţa foarte bine şi dorea să-şi continue studiile la vârsta de 16 ani, a fost dată ca slujitoare la stăpâni. A avut parte de stăpâni foarte buni, de la care a învăţat foarte multe, cu care a ținut legătura până la moarte.

În anul 1946 mama a venit în Petroșani iar în luna februarie l-a cunoscut pe tata după care în 21 mai 1946 a avut loc cununia civilă și cununia religioasă, mama având 26 de ani iar tata 35 de ani. Tatăl meu a lucrat la I.M. Petrila iar mama la cantina pensionarilor, apoi la teatrul de Stat. Mama îşi dorea mult să aibă un copil, ca să aibă pentru cine să muncească, asupra căruia să-și reverse dragostea şi căruia să-i cumpere tot ce n-a avut ea. Văzând că nu putea avea copii, mama a făcut un tratament şi astfel după 9 ani de căsătorie, m-am născut eu.

De aici încep toate problemele, de aici începe lupta cu soarta! (Căci dacă ar fi să vă povestesc tot aș scrie un roman întreg”). M-am născut prematur la 7 luni şi jumătate, în data de 27 iunie 1954 cu o greutate de 1,5 kg. Deşi eram aşa de mică, eram sănătoasă. Mama mea a depus tot efortul ca să ajung cât mai repede la greutate normală. M-am dezvoltat normal, era bucuria şi fericirea mamei mele, îmi cumpăra tot felul de jucării, ca măcar eu să fiu fericită. La 9 luni am mers în picioare, iar la 3 ani am început să merg la cămin, dar fericirea şi bucuria mea (şi a mamei mele) n-a ţinut prea mult timp, când în anul 1957, când a început să bântuie epidemia de poliomielită, la vârsta de 3 ani mama m-a dus la doctor să îmi facă şi mie vaccinul anti-poliomielitic, dar doctorul a refuzat să îmi facă vaccinul sub motivul că am împlinit vârsta de 3 ani şi nu se mai face.

Din neglijența unui doctor.
După 3 luni m-am îmbolnăvit de această boală necruțătoare care a făcut multe victime, de pe urma bolii rămânând cu urmări grave pentru tot restul vieţii. Din cauza bolii, timp de 3 zile şi 3 nopți am fost în comă profundă (la spitalul din Vulcan). După 3 zile minunea avea să se întâmple: eu mi-am deschis ochii începând să vorbesc, dar nu mă mai puteam mişca deloc. Am stat apoi 6 săptămâni în spital timp în care mi s-au făcut 600 de injecţii. Îmbolnăvirea mea a schimbat total viaţa şi fericirea părinţilor mei şi a mea desigur, pentru tot restul vieţii.

Părinţii mei au încercat toate posibilitățile de a mă face să-mi revin, să mă vadă umblând cât de cât, plimbându-mă prin toate spitalele din ţară. Am suferit foarte mult, ar fi multe de povestit, dar mi-ar trebui un roman întreg. Cu toate acestea, mama mea nu a renunţat la nimic, chiar a început să mă ducă la şcoală unde am învăţat foarte bine luând numai premiul întâi, reuşind şi la liceu cu note mari, astfel luându-mi Bacalaureatul în anul 1973. Am vrut să merg mai departe la Facultate, dar Comisia de la Deva nu mi-a dat voie pe motivul că am nevoie permanentă de însoţitor.

Ca orice adolescentă, eu îmi doream să fie iubită aşa cum eram (cu un handicap gradul I), să am o familie şi un soţ. Ca să dovedesc oamenilor că pot fi utilă. La terminarea liceului am început să meditez elevi la matematică, astfel că până acum am meditat multe generaţii de elevi, toţi reuşind acolo unde şi-au dorit reuşind totodată să se realizeze în viaţă.

Mi-am găsit perechea doar printr-un anunţ.
După cum am spus în rândurile de mai sus, îmi doream foarte mult un soţ, o familie şi copil, deşi părinţii mei nu doreau acest lucru, mai ales mama, care ştia cât de greu este într-o căsnicie, şi că se pot întâmpla multe dezamăgiri, dar eu nu m-am lăsat bătută, trimiţându-mi adresa şi numele spre a fi publicate în revista „Femeia”, adresă la care au venit multe scrisori, în care se făceau multe promisiuni, dar când veneau şi mă vedeau, plecau, în cele din urmă renunţând să îmi mai scrie.Printre corespondenţi se afla şi cel care, ulterior urma să fie soţul meu ANGHEL. Într-o perioadă de timp a renunţat şi el să îmi scrie, apoi a reluat corespondenţa, eu nemaifăcându-mi iluzii, gândindu-mă cât de greu ar putea să ne fie, deoarece și el (Anghel) era o persoana cu handicap având de gradul II, neputându-şi folosi mâna dreaptă fiind paralizată şi având proteză de alungire la piciorul drept.

Eu mi-am dat seama că dacă va accepta să fiu soţia lui, va trebui să mă sacrific, să mă resemnez că va trebui să îmi petrec viaţa numai în pat, între cei patru pereţi ai camerei, dar gândindu-mă că dacă părinţii mei vor muri, aş putea ajunge într-un cămin spitalicesc, lucru care m-a făcut să accept să mă căsătoresc cu Anghel. Lucru cu care mama mea nu era deloc de acord. Încercând să îmi pună beţe în roate să împiedice nunta, mama nu m-a ajutat deloc să mă mărit, nici măcar rochia de mireasă nu a vrut să o cumpere, rochia împrumutând-o de la o fostă colegă de a mea. Nunta, în final a avut loc în data de 27 mai 1989 la domiciliu, după care a urmat o mică petrecere.

„După nuntă am devenit soţ şi soţie, dar greutăţile şi necazurile au continuat să se ţină lanţ. După revoluţie, am primit de la Primărie din 3 în 3 luni, un ajutor social şi am mai primit o locuinţă ocupată abuziv de rromi iar odată cu apariţia Legii 52 din 1990 noi ne-am întocmit un dosar pentru a primi ajutoarele sociale de handicap. Tot după revoluţie mi-am îndeplinit visul, acela de a urma o facultate. Am făcut timp de 2 ani cursurile de „Comunicaţii Internaţionale de Masă” la Facultatea Eminescu Lenter” din Bucureşti (studiu prin corespondenţă). Fiind persoană cu handicap gradul I, am avut dreptul de însoţitoare permanentă angajată de Primărie, dar persoanele angajate până acum primeau doar banii şi nu îşi făceau treaba.

În iunie 1991 am rămas însărcinată, pierzând ulterior la 4 luni şi jumătate sarcina. Noi ne doream tot mai mult un copil, dar doctorii nu mi-au dat prea multe speranţe, astfel că am hotărât să înfiem un copil, lucru care s-a întâmplat în luna octombrie a anului 1994, soţul Anghel scriind o scrisoare unei familii din Lupeni cu 6 copii care cerea ajutor, neavând cu ce să hrănească copii care îi aveau în custodie. Familia din Lupeni a venit la noi cu un copil (Claudiu) care avea 7 luni, astfel începându-se demersurile la Primărie pentru a-l înfia. Claudel era astfel bucuria noastră şi a tuturor.

Nenorocirile se țineau lanț de noi
În anul 1998, în noaptea de 13-14 iunie o altă nenorocire s-a abătut asupra noastră, când a venit inundaţia peste noi, eu era să mă înece căci apa depăşea nivelul patului, dar am avut noroc cu un vecin de la etajul unu, care a sărit în ajutor, căci altfel muream. Ajutați de fostul meu coleg, familia noastră a luat-o din nou de la capăt. Pentru a doua oară. Bucuria noastră n-a durat prea mult, căci în data de 27 octombrie 1998, după două săptămâni de suferinţă, mama mea a murit, astfel am pierdut-o şi pe fiinţa cea mai dragă mie.

În ceea ce priveşte înfierea lui Claudel (Claudiu), în sfârşit am primit aprobarea pentru adopţie iar pe data de 10.XII.2002 am primit aprobarea de la Tribunalul Deva de schimbare a numelui minorului pe numele nostru. În Bibilie este scris: „Ajută-ţi aproapele , ajută-i pe nevoiaşi, ajută-i pe cei neputincioşi, căci Domnul Dumnezeu te va răsplăti”.Ne doare sufletul căci aproape toţi pe care i-am ajutat ne-au întors spatele, iar încrederea noastră în oameni a adus mai mult rău decât bine”. Viaţa este o continuă luptă, este ca o floare udată cu lacrimi, în suferinţă încălzită cu razele speranţei şi bătută de recile vânturi ale realităţii. Orice este posibil şi nimic imposibil. Viaţa este ca o dramă, iar noi personajele suntem sub chip de victime. Nu trebuie să cedăm în faţa suferinţei pentru că devenim neputincioşi, trebuie să sfărâmăm orice piedică în calea noastră. Chiar dacă avem un handicap, avem demnitate, mândrie. Acestea sunt singurele lucruri care ne apără de vicisitudinile vieţii. Speranţa face şi ea parte din rol. Dacă acest lucru ne lipseşte, atunci totul se năruie, dar nu trebuie să lăsăm să se întâmple acest lucru. Scurtă este viaţa şi totuşi foarte frumoasă, dincolo de hotarele ei nu este nimic, nici măcar regretul că nu mai eşti viu, astfel încât să trăim!„

Aceasta este povestea Vioricăi și a lui Anghel, doi oameni care se iubesc, doi oameni pe care dizabilitatea nu i-a împiedicat să trăiască, oricât de grea ar fi viața. Doi oameni de la care putem învăța multe.

Orice încărcare a acestor fotografii este interzisă fără citarea sursei.
Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol, condiția este să specificați și să inserați vizibil linkul articolului