Viața dincolo de bariere: Interviu cu Răzvan despre curaj, speranță și incluziune

Viața fiecăruia dintre noi este presărată cu provocări, dar modul în care le depășim ne definește cu adevărat. Răzvan este un om care, deși trăiește într-un fotoliu rulant, își trăiește viața cu demnitate, curaj și dorința de a arăta lumii că dizabilitatea nu înseamnă limitare, ci doar o altă perspectivă asupra vieții.

Am stat de vorbă cu el pentru a descoperi ce înseamnă, cu adevărat, să fii pus zilnic în fața unor bariere, dar și să găsești resurse interioare care te fac să mergi mai departe. Prin acest interviu, Răzvan ne împărtășește povești, gânduri și emoții care inspiră și ne reamintesc că fiecare om merită respect, sprijin și șansa de a fi văzut dincolo de aparențe.

1. Ne poți povesti câteva lucruri despre tine și despre cum a fost copilăria ta?

Numele meu este Petru Răzvan Alexa, am o dizabilitate de la vârsta de 20 de ani, când în urma unei operații la cap a început un nou capitol al vieții mele. 

Copilăria, cred că e o perioadă foarte frumoasă a vieții fiecărui om, deci și a mea. Îmi aduc aminte cu plăcere de perioada copilăriei. 

2. Cum ai ajuns să folosești fotoliul rulant?

Cum ziceam și mai sus, la vârsta de 20 de ani, am avut o tumoare în bulbul rahidian și în urma operației în care a fost extirpată acea tumoare, am rămas cu o hemipareză stânga, adică atât membrul superior cât și membrul inferior pe partea stângă a corpului au fost afectate de o paralizie. După operație am rămas așa cum se zice la români ‘legumă’, adică nu mă puteam mișca deloc, plus, aveam și o traheostomă prin care puteam respira, așa că nu puteam nici vorbi. Îți dai seama că a fost foarte greu, iar la început a fost chiar cumplit. A urmat procesul de recuperare, acum pot zice că m-am recuperat cât de cât, adică pot face multe lucruri singur. 

3. Care sunt principalele probleme de accesibilitate pe care le întâlnești zi de zi? 

Eu am o dizabilitate motorie, mă deplasez cu un scaun rulant. Așadar pentru mine e foarte importantă accesibilizarea spațiului.  În interiorul locuinței mi-am făcut unele schimbări pentru a mă putea deplasa cât mai ușor cu un scaun rulant manual. Pentru deplasările de pe afară, folosesc un scaun rulant electric, am căutat unul cu roțile mai mari pentru a putea trece mai ușor peste unele obstacole întâlnite pe trotuare. Cu durere pot spune că accesibilizarea trotuarelor lasă de dorit chiar dacă suntem în anul 2025 și nu trăim într-o țară din lumea a treia, chiar dacă în ultimii ani sau mai făcut ceva schimbări în bine. Am întâlnit multe treceri de pietoni pe unde nu poți circula cu un scaun rulant, mă supără să văd cât de prost se construiește. Voi da un exemplu, în multe cazuri bordura din dreptul trecerii de pietoni este mai coborâtă, dar în loc să fie coborâtă până la nivelul străzii ca să poți circula cu un scaun rulant fără nici un impediment, bordura este lăsată la câțiva centimetri înălțime. Adică cu ce mă ajută pe mine să văd că bordura nu mai are 20 cm și are 7 cm, că oricum nu pot trece pe acolo. 

4. Cum te raportezi la felul în care te privesc oamenii necunoscuți?

Nu am nici o problemă să circul printre oameni, fiecare om are treaba lui. 

Acum mulți ani când începeam să ies pe afară cu scaunul rulant era puțin mai greu, fiindcă multă lume se uita la mine ca și cum aș fi venit de pe altă planetă. Mi-a fost greu la început, apoi ușor ușor a început să nu mă mai „doară” privirile lor și să-mi spun „SUNT ȘI EU UN OM CA ȘI VOI”. Acum, cum ziceam, nu mai am această problemă. Bine bine, mai întâlnesc uneori oameni care se uită ‘lung’, însă am învățat să nu mă mai las așa ușor influențat de privirea lor. 

5. Ai exemple de locuri unde te-ai simțit binevenit și incluziv?     

Bineînțeles că sunt locuri unde m-am simțit bine și unele mai prost.  

Dacă ar fi să mă refer la procesul de recuperare, un loc foarte drag mie, a fost în București la fundația Motivation. Acolo marea majoritate a angajaților erau tot persoane cu dizabilități aflate tot în scaun rulant, a fost mult mai ușor să te integrezi când vezi că personalul de acolo este tot în scaun ca și tine. O impresie foarte bună mi-au lăsat și alte locuri. 

6. Ce rol are familia în viața ta și cât de mult contează sprijinul lor?

Familia este foarte importantă pentru mine, îi iubesc și mă simt iubit în prezența lor. De fapt, cred că rolul familiei este acela de a te ajuta atunci când dai de greu. 

7. Ai prieteni sau o comunitate de persoane cu dizabilități cu care împărtășești experiențe?

În acești 30 de ani de când am această dizabilitate, mi-am făcut mulți prieteni care au o dizabilitate, însă păstrez legătura doar cu câteva persoane. 

8. Cum arată o zi obișnuită pentru tine?

Acum depinde de zi, știi că nu toate zilele sunt la fel. 

Pe lângă toaleta din fiecare zi, fac mișcare, îmi mișc picioarele și mâinile atât cât pot. Mi-am luat o bandă de alergat, bine eu știu că nu pot alerga, însă fac exercițiu de mers pe ea, asta în sezonul rece, fiindcă vara prefer să fac mișcare afară din casă.  În rest ascult mult radio și mă uit la televizor. 

9. Ce pasiuni, hobby-uri sau activități te fac să te simți împlinit?

Să încep cu o pasiune, sportul ,e unul dintre activitățile mele favorite. Îmi place și să urmăresc activitățile sportive ,dar și să fac eu sport. Tare mult mă bucur când am ocazia să urmăresc un eveniment sportiv în tribună.

O activitate care îmi place în ultimul timp e să desenez, probabil imediat lumea se va gândi la desen artistic, ei bine s-ar înșela,  fiindcă prefer rigla, compasul, etc.

Alte hobby-uri sunt să citesc cărți, să văd filme la cinema și în ultimii ani am început să merg la piese de teatru. 

10. Ce lucruri mici îți aduc bucurie zilnică? 

Voi răspunde foarte scurt la această întrebare, să văd oamenii zâmbind. Acest lucru pur și simplu îmi transmite și mie o stare de bine. Am avut multe momente grele în viața mea iar când am văzut o altă persoană zâmbind și imediat toată starea mea s-a schimbat.  

11. Dacă ai putea schimba un singur lucru în societate pentru persoanele cu dizabilități, care ar fi acela?

Aș schimba multe, însă dacă ar fi să aleg doar un singur lucru, cred că ar fi acela de a nu ne mai pune ‘piedici’ singuri, sau unii altora, să fim mai buni unii cu alții, să arătăm că suntem OAMENI.

12. Ce mesaj ai transmite oamenilor care privesc dizabilitatea ca pe o limitare?

Cred că limitarea este doar în creierul nostru, am văzut de-a lungul anilor atâtea exemple de oameni care aveau o dizabilitate însă asta nu i-a oprit să facă ceva ce și-au dorit. 

De aceea vreau să rog toate persoanele cu dizabilități să nu se închidă în case, ci să iasă afară, știu că e greu, unora le va fi mai greu decât altora, însă asta e viața, nu ne face bine să stăm închiși toate zilele.  Acum mulți ani am citit un mesaj motivațional care mi-a plăcut mult, el zice cam așa, ‘în viață poți pierde lupta, e adevărat,  însă dacă nu lupți vei pierde sigur lupta’. Așadar nu vă închideți în voi, ci luptați cu viața, veți fi surprinși. 

Povestea lui Răzvan ne amintește un adevăr simplu: dizabilitatea nu definește omul, ci doar felul în care societatea îl privește. El trăiește cu demnitate, curaj și bucurie, iar prin exemplul său ne arată că barierele cele mai grele sunt cele din mințile noastre.

Puteți prelua maxim 500 de caractere din acest articol, condiția este să precizați și inserați vizibil link-ul articolului.