Interviu cu Sebi, poet și prozator: despre copilărie, dizabilitate și forța interioară

Sebi este poet, prozator și traducător. Viața lui, departe de a fi marcată de limitări, este un drum plin de creativitate, ironie și forță interioară. Copilăria i-a fost ancoră, familia i-a fost temelie, iar arta – refugiu și chemare. În acest interviu, Sebi ne dezvăluie cu sinceritate felul în care vede educația, accesibilitatea, relația cu ceilalți, dar și bucuriile mici care îl fac să continue să scrie și să creadă în oameni.

1. Ne poți povesti câteva lucruri despre tine și despre cum a fost copilăria ta?

Copilăria mea a fost foarte bună, pentru că a fost ancorată în firesc – a fost integrată înainte ca ăsta să fie un cuvânt la modă.
În afara faptului că nu m-am urcat în copaci, nu-mi amintesc nimic ce să nu fi putut face, cel mult cu ajutorul fratelui mai mare, Alex.
Am jucat fotbal, „Țară, țară, vrem ostași”, tenis – tot ce se putea juca.
Ai mei au preferat să mă clădească pe mine ca om pregătit pentru drum, nu să-mi facă drum din flori, și le sunt recunoscător.

2. Ai întâmpinat bariere în accesul la educație?

Până acum, la master, nu am avut probleme cu accesul la educație, pentru că am întâlnit oameni de bine și deschiși, care nu considerau adaptabilitatea o povară.
Acum e puțin mai greu cu birocrația – până explic, în hârtii și în fața comitetelor și comisiilor, ce e aceea tetrapareză și de ce pot lăsa recuperarea „la pământ fier” ca să fiu prezent la cursuri, în „iadul” care e la 4 ore depărtare de casă – dar se va rezolva.

3. Care sunt principalele probleme de accesibilitate pe care le întâlnești zi de zi?

Dar care sunt problemele existente pe care nu le întâlnești?
De la faptul că toate instituțiile statului au scări abrupte și rampe și mai abrupte, făcute parcă în bătaie de joc să-ți rupi gâtul alunecând pe ele, până la ghișeele și secretariatele aflate parcă strategic la ultimul etaj din cele patru existente, de obicei, la faptul că „documentele digitale se depun la sala 2” – toate aceste neglijențe ar fi putut fi evitate cu puțină bunăvoință și gândire în perspectivă.

4. Cum te raportezi la felul în care te privesc oamenii necunoscuți?

Mi-e absolut indiferent. Ei trec pe lângă mine tot așa cum trec eu pe lângă ei, și cum trec și unii pe lângă alții.
Nu simt nevoia de a lega instant o relație sufletească apropiată cu oricine trece pe stradă.

5. Ai exemple de locuri unde te-ai simțit binevenit și inclus?

Oriunde oamenii se uită la mine ca la un om.
Fie că e un restaurant în care cineva intră cu mine în vorbă fără să se uite la cum calc, fie o librărie în care librarul îmi dă el cartea aia cocoțată sus, pe primul din cele nouă rafturi… Gesturile mici au efecte mari, dar nu trebuie făcute din milă sau curtoazie forțată.

6. Ce rol are familia în viața ta și cât de mult contează sprijinul lor?

Parțial am răspuns la prima întrebare.
Familia e pilonul de sprijin – de fapt, mai mulți piloni.
Doi părinți, un frate mai mare și doi mai mici nu-s de colo și le cam datorez tot ce sunt la nivel fundamental. Restul sunt decorațiuni interioare, dar temelia e la ei.

7. Ai prieteni sau o comunitate de persoane cu dizabilități cu care împărtășești experiențe?

Ferească Sfântul să stau să îmi aleg prietenii pe criterii de „uite ce dizabilități faine ai, vrei să discutăm despre asta?”
Să fim serioși.
Evident că există în anturajul meu, mai cu seamă virtual, unii oameni care au și așa ceva, dar nu ca element definitoriu. Și dacă vorbim despre asta, o facem ironic – fie autoironie, fie față de stat, societate, prejudecăți, de tot ce presupune statul ăsta.
Iar în ce privește grupurile dedicate persoanelor de genul, eu prefer să le evit, pentru că toate îmi dau un sentiment de parcă trebuie să nu cer scuze că exist. Cel mai puțin în largul meu și integrat mă simt acolo unde boala înseamnă moarte, fatalitate și victimizare, că râul și ramul sunt împotriva noastră. „Se știe, suntem toți niște martiri persecutați, sfinți cu moaște-n viață, dar lumea e perversă și e rea/la rău nu te-ajută nimenea” – vorba rapsodiei contemporane cunoscută sub numele generic de „manea”.

8. Cum arată o zi obișnuită pentru tine?

Zi obișnuită? Mă trezesc la 9:30, mănânc, citesc; la 14 merg la terapie, la 17 mă întorc, traduc, vorbesc cu oameni, scriu la următoarea carte, eventual văd un film seara și o iau de la capăt la trezire.

9. Ce pasiuni, hobby-uri sau activități te fac să te simți împlinit?

Cititul, în primul rând – ocupă majoritatea timpului.
Apoi scrisul, din care mi-am făcut o meserie, căci au rezultat din el opt cărți de poezie și teatru până acum.
Apoi, după cum spuneam, traducerile – din care încerc să îmi fac o meserie.
Traduc din engleză în română tot ce prind: poezie, nuvele, povestiri, fragmente de roman, scenarii de musical (iubesc complexitatea și provocările acestei arte). Îmi dă un sentiment de utilitate în lume să aduc la lumină ceva ce nu era decât pentru inițiații unui alt cod cultural. Mă simt nu doar creator, ca în cazul scrisului, ci și arheolog. E fascinant să resesisezi nuanțe, sensuri și creații uitate.

10. Ce lucruri mici îți aduc bucurie zilnică?

Lucruri mici care să nu fie deja incluse la hobby-uri?
Bibliofilia – când descopăr o carte cu o poveste în spate, o ediție specială sau o însemnare sau semnătură unică.
De altfel, îmi place să colecționez antichități de tot felul; cumva paradoxal aduc un suflu nou casei prin faptul că vin de demult – nu toată lumea are.
Apoi, desigur, nu pot uita de canalul meu de YouTube pe care l-am deschis anul trecut, „NarAcțiune”, și pe care înregistrez audiobook-uri cu efecte sonore, cu voci diverse, cu tot ce îi lipsește astăzi acestei meserii la noi, care pentru prea mulți e doar „citit cu voce tare” și pentru prea puțini artă teatrală.
Ca un om crescut prin clinici, spitale și sanatorii, cu teatru radiofonic ca principală sursă zilnică de divertisment (că televizor aveau doar infirmierele la vremea aia, sau chiar dacă aveai unul alb-negru te lăsai păgubaș de el când observai că are o antenă făcută dintr-o furculiță și prinde doar TVR), am zis să aduc și la noi ceva ce lipsește și ce foarte puțini oameni mai fac chiar și în afară – investiția emoțională.
În lectură, pentru că de acolo provine acest meșteșug, din cel care îndată va face o sută de ani – al actorului care intră într-o cameră singur și îți dă impresia că sunt 50 prin voce.
Deci da, asta îmi aduce fericirea și adrenalina: să mă dedic oamenilor așa cum știu și pot, promovând lucrul în care cred cel mai mult – arta.
Bine, și ocazional un pahar de vin după masă, dar „ocazional” nu înseamnă zilnic și niciodată înainte de înregistrări. 🙂

11. Dacă ai putea schimba un singur lucru în societate pentru persoanele cu dizabilități, care ar fi acela?

Să schimb? Aș zice atitudinea oamenilor, dar n-au reușit nici Iisus, nici alții de după sau de dinainte, deci trebuie să-i las pe ei să descopere cât de bine te simți fiind om bun.
Și dacă aș schimba ceva la noi, persoanele cu dizabilități, este exact reticența pe care și noi o avem față de ceilalți.
Unii din complex și inferioritate, alții din superioritate, dar e irelevant.
Să fim oameni pentru oameni. Să-i convingem că au ce vedea la noi, dincolo de „vai, săracul” și „ești o inspirație” – ambele fiind, în esență, doar feluri de a scuipa în sân ca de deochi, dar cosmetizate, orășenești.
Apoi, din atitudini vor veni și accesibilizările și tot restul.

12. Ce mesaj ai transmite oamenilor care privesc dizabilitatea ca pe o limitare?

O să îmi permit să citez mesajul de încheiere dintr-o piesă proprie de teatru, numită „Cealaltă parte a Crucii”, în care Iisus e răstignit la comun cu omul care i-a dus crucea până pe Golgota, Simon din Cirene, care în versiunea mea e olog.
Așadar, Iisus îi spune celui cu care stă spate în spate:

„Să nu-ți închipui că istoria celor jertfiți sau răstigniți începe sau se termină odată cu tine sau cu mine. Nu crucea contează, Simon, ci jertfa.
De câte ori ai auzit despre orbi care doreau să vadă, sau oare nu ești tu unul dintre ologii care-și doresc să meargă? Și fiecare își închipuie crucea celuilalt fiind mai ușoară. Poate fi, dar cuiele sunt grele.
(…)
În ce mă privește, știu prea bine că istoria răstignirii mele de-abia începe.
Voi fi răstignit atunci când, în numele meu, săracii vor frânge pâinea, când o mamă va refuza să mănânce ca să își sature copiii, când dreptul va fi judecat de cei strâmbi.”

Simon: „Și noi trebuie să fim umiliți și înjosiți pentru asta?”
Iisus: „E umilit omul că vede, că aude, că vorbește?”
Simon: „De bună seamă că nu.”
Iisus: „Atunci nu-i umilit nici când nu vede și nu aude.
Dacă în lumea ta nu ar vorbi nimeni, ar mai exista muți? Dacă nu ar umbla nimeni, tu te-ai mai simți olog?
Noi ne înjosim atunci când credem că putem alege ce e bun și ce e rău.”

Dialogul cu Sebi ne amintește că fiecare om își poartă „crucea”, dar esențială rămâne jertfa, adică felul în care transformăm greul în lumină.
Dincolo de ironie, luciditate și autoironie, Sebi transmite un mesaj simplu și profund: adevărata integrare începe atunci când renunțăm la prejudecăți și alegem să ne privim unii pe alții ca oameni.
Pentru el, arta rămâne cel mai puternic instrument prin care viața capătă sens și prin care fiecare limitare devine un nou orizont.

Puteți prelua maxim 500 de caractere din acest articol, condiția este să precizați și inserați vizibil link-ul articolului.