Mănăstirea Săpânța-Peri – locul unde liniștea prinde rădăcini pe malul Tisei

După ce am plecat de la Cimitirul Vesel, ne-am îndreptat spre următoarea locație: Mănăstirea Săpânța-Peri. Mănăstirea are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și este un important așezământ monahal ortodox situat în nordul satului Săpânța.

Lăcașul este așezat într-un peisaj de poveste, pe malul râului Tisa, aproape de granița cu Ucraina, într-o zonă unde liniștea și spiritualitatea se împletesc armonios cu natura. A fost întemeiată în 1997, ca o continuare spirituală a tradiției vechii Mănăstiri Peri, distrusă în secolul al XVIII-lea, ale cărei ruine se află astăzi pe teritoriul Ucrainei, în Maramureșul istoric.

Mănăstirea este cunoscută mai ales pentru biserica sa impresionantă din lemn, considerată una dintre cele mai înalte construcții de acest tip din lume. Lăcașul de cult a fost construit din lemn de stejar și brad, respectând stilul tradițional maramureșean.

Turla bisericii atinge aproximativ 78 de metri înălțime, fiind printre cele mai înalte biserici din lemn din Europa și din lume. Crucea de pe turla principală măsoară 7 metri și este placată cu aur, strălucind spectaculos în lumina soarelui.

O liniște care nu se explică, ci se simte

O asemenea bijuterie arhitecturală nu putea fi ratată, nu-i așa? Așa că iată-ne ajunși și la ultima locație vizitată în Maramureș. Acum, când scriu aceste rânduri, deja mi se face dor de aceste meleaguri – atât de frumoase, atât de încărcate de istorie și tradiție.

Când am coborât din mașină, am simțit că trebuie să vorbesc mai încet – de parcă locul însuși cerea asta. Aerul era curat, iar liniștea, aproape deplină, era întreruptă doar de susurul râului Tisa.

Am scos telefonul, am făcut câteva fotografii apoi am început să filmez. Aerul era curat, ușor răcoros, iar sunetul apei care curgea domol pe lângă Tisa părea să șteargă, încet, orice gând grăbit. Eram acolo ca într-un vis – un vis care era întrerupt doar de de susurul râului.

În fața mea se ridica biserica de lemn, înaltă și luminoasă, ca o rugăciune înălțată spre cer. Am simțit că nu era o vizită, ci o întâlnire – cu liniștea, cu credința și cu mine însămi.

Senzația că am ajuns într-un loc de pace m-a urmărit tot timpul. Pașii mei au devenit mai tăcuți, din respect pentru loc. Căutam să surprind fiecare loc și oricât aș fi vrut nu am reușit să surprind acel sentiment de că aici sufletul respiră altfel. În schimb am reușit să surprind frumusețea acestui loc.

Când am părăsit curtea Mănăstirea Săpânța-Peri, pașii mi-au fost mai grei decât la sosire, de parcă nu voiau să se desprindă de acest loc. Am întors capul încă o dată spre biserica de lemn, ca și cum aș fi vrut să-i mulțumesc în tăcere.

Ce am trăit acolo este greu de explicat în cuvinte. A fost o stare pe care doar sufletul o poate înțelege. Fără să-mi spună nimeni, liniștea aceea m-a urmat mult timp după plecare. Iar acum, când scriu aceste rânduri, retrăiesc fiecare emoție – ca și cum o parte din mine ar fi rămas acolo, pe malul Tisei.

Am plecat din Maramureș cu dor deja instalat în suflet. Dor de simplitate, de oameni care păstrează tradiția cu demnitate, de locuri unde credința nu este doar rostită, ci trăită. Și mi-am promis, în gând, că voi reveni. Pentru că sunt locuri pe care le vizitezi o dată… și locuri care te cheamă înapoi.

Orice încărcare a acestor fotografii este interzisă fără citarea sursei.
Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol, condiția este să specificați și să inserați vizibil linkul articolului