Fiecare poveste de viață are puterea de a ne învăța ceva. Astăzi vă invit să o cunoașteți pe Roberta, o tânără de 21 de ani care, deși a primit la începutul vieții un diagnostic greu – paralizie cerebrală, a ales să privească lumea cu lumină, curaj și dorința de a ajuta și pe alții. Prin cuvintele ei descoperim ce înseamnă sprijinul familiei, importanța accesibilității și forța unei mentalități deschise.
1. Ne poți povesti câteva lucruri despre tine și despre cum a fost copilăria ta?
Bună! Sunt Roberta-Ionela, am 21 ani. Am fost diagnosticată cu Paralizie Cerebrală tetrapareză spastică formă Piramido-Extrapiramidală la 7 luni, boală ce am dobândit-o în urma unui icter patologic netratat.
Copilăria mea a fost atipică, deoarece mi-am petrecut-o în mare parte prin centre de recuperare. Dar aș putea spune și frumoasă totodată (chiar dacă presărată cu multe provocări), pentru că am fost înconjurată de dragostea celor din jur: atât ai familiei, cât și ai grădiniței și ai școlii (Șc. N. Iorga – Focșani), unde am fost primită cu căldură.
2. Cum ai ajuns să folosești fotoliul rulant?
Primul scaun rulant specific persoanelor cu dizabilități am început să-l folosesc în preajma vârstei de 5 ani (până atunci fusesem purtată în cărucior destinat copiilor tipici).
3. Care sunt principalele probleme de accesibilitate pe care le întâlnești zi de zi?
Cele mai mari probleme sunt lipsa rampelor (sau existența unor rampe necorespunzătoare), lifturile nefuncționale și lipsa accesului în farmacii. De multe ori sunt nevoită să aștept afară, pentru că nu pot intra.
4. Cum te raportezi la felul în care te privesc oamenii necunoscuți?
Oh, ce întrebare mi-ai pus! 😀
Da, la început am suferit mult când unii colegi se simțeau traumatizați de prezența mea. A fost greu, dar învățătoarea mea a gestionat situația cu multă înțelepciune și îi sunt recunoscătoare.
Acum am ajuns să nu mă mai afecteze reacțiile oamenilor. Ba chiar mă amuză unele gesturi, cum ar fi atunci când cineva își face cruce sau spune „Doamne ferește să nu pățesc și eu asta”. „Nu ți-e rușine ca te vede lumea așa?” Întrebarea care m-a „trăsnit” pur și simplu, pentru că nu mă așteptam să o aud, ca în anul 2025 să mi se mai pună o astfel de întrebare.
5. Ai exemple de locuri unde te-ai simțit binevenit și incluziv?
Un loc în care m-am simțit mereu ca acasă a fost Centrul de Recuperare „N. Robănescu” din București. Mergeam acolo cu bucurie, pentru că eram întâmpinată de un mediu prietenos și plin de empatie. De la doamna doctor, Luminița Pădure, până la kinetoterapeuții și psihologii minunați care m-au sprijinit, toți au contribuit la acea atmosferă specială. Acolo mi-am făcut și prietene dragi, cu care păstrez legătura și astăzi, prin intermediul Facebook-ului.
6. Ce rol are familia în viața ta și cât de mult contează sprijinul lor?
Familia mea are rolul cel mai important. Este extensia mâinilor și a picioarelor mele, mă susține necondiționat și îmi dă putere să merg mai departe.
7. Ai prieteni sau o comunitate de persoane cu dizabilități cu care împărtășești experiențe?
Da, eu fiind o fire sociabilă îmi fac prieteni cu ușurință și chiar dacă există oameni care etichetează, am reușit să încheg prietenii frumoase cu persoane care au diferite dizabilități.
8. Cum arată o zi obișnuită pentru tine?
O zi obișnuită din viața mea decurge precum persoanei fără dizabilități locomotorii. După ce îmi fac rutina, fac un pic de mișcare, citesc, mai trag o fugă pe rețele, mă uit la o emisiune tv de divertisment și dacă vremea e frumoasă, ies la plimbare.
9. Ce pasiuni, hobby-uri sau activități te fac să te simți împlinit?
Voluntariatul online. De câteva luni colaborez cu Asociația „Freamăt de Speranță”, care sprijină recuperarea copiilor și tinerilor cu dizabilități locomotorii și lucrează la construirea unui centru modern de recuperare în Bucovina.
10. Ce lucruri mici îți aduc bucurie zilnică?
Sunt multe lucrurile mărunte care îmi aduc bucurie zilnică: de la muzica pe care o ascult, frumusețea naturii, salutul unui prieten, lumea prietenoasă, interacțiunea pe care o am cu diverse persoane, un film bun, ciripitul păsărilor și foșnetul frunzelor îmi bucură foarte tare auzul, etc.
11. Dacă ai putea schimba un singur lucru în societate pentru persoanele cu dizabilități, care ar fi acela?
Dacă aș avea puterea de a schimba ceva în favoarea persoanelor cu dizabilități, ar fi mentalitatea: atât a persoanelor cu dizabilități care își plâng de milă, dar nu depun efort minim pentru a le fi mai bine, cât și a societății care ne privește cu empatie, dar nu depune efort pentru a fi și noi parte din ea.
12. Ce mesaj ai transmite oamenilor care privesc dizabilitatea ca pe o limitare?
Le-aș spune că dizabilitatea nu ne definește. Ea face parte din noi, dar nu ne limitează valoarea. Oamenii ar trebui să fie deschiși, să ne înțeleagă, să ne acorde încredere și să nu ne mai privească cu milă.
Povestea Robertei este una despre reziliență și speranță. Dincolo de obstacolele zilnice, ea alege să trăiască frumos, să se bucure de lucrurile mărunte și să se implice prin voluntariat pentru binele altora. Cel mai puternic mesaj al ei rămâne acesta: „Dizabilitatea nu ne definește. Adevăratele limite sunt doar în mentalitatea societății.”
Să ne lăsăm inspirați de tăria și optimismul ei și să învățăm să construim împreună o lume mai accesibilă și mai empatică. 💙
Puteți prelua maxim 500 de caractere din acest articol, condiția este să precizați și inserați vizibil link-ul articolului.
Descoperă mai multe la Magia cuvintelor
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
